regrete

Mai ţii minte când m-am urcat în tren de nebună, cu rucsacul în spate şi fără să ştiu dacă vrei să mă mai vezi? De fapt, ştiam, pentru mine nu exista NU în acel moment. Şi n-a existat, pentru că nu înţelegeam cuvântul, atunci când îl plasam în relaţia noastră. Ştiam că există alta, dar nu-mi păsa. Câteodată, când strângi foarte tare din ochi, nu mai există nimic în jur, decât ce vrei tu. Şi scuza mea era că nu aparţineai nimănui, în afară de mine.

De fapt, teoria şi practica le-am mai dezvoltat, fără să am o scuză plauzibilă în ochii mei, doar acel val, care nu m-a lăsat locului şi m-a aruncat dintr-o stâncă în alta. Dar mi-a plăcut. Nu ştiu ce a fost, adrenalina, pasiunea, obsesia, poezia, contopite într-un amalgam de trăiri, fără de care amintirile mele ar fi numai regrete. Iar omul îmbătrâneşte când începe să aibă regrete.

gri

Îți dai seama că ai devenit adult când ești chemat să ajuți la înmormântări. Când eram mică, veneam doar să asist și să plâng în voie. Acum nu mai poți să plângi, pentru ca trebuie să umbli după acte, după preot, după cele necesare. Și acum îmi amintesc prima înmormântare – nu că aș putea să o uit vreodată. Eram îmbrăcată în cele mai oribile haine pe care mi le puteau găsi în casă – asta mi-am dat seama după ce o colegă de-a mea a venit îmbrăcată într-o rochiță frumoasă. Și eu tot ce mă puteam gândi de ce eu sunt îmbrăcată așa și nu s-au gândit să-mi dea și mie ceva mai acătării. Parcă o văd în fața ochilor, cu rochița aia gri. Și fraza stupidă…o să fie bine. Pe naiba, cum poți spune așa ceva, de parcă lucrurile devin vreodată bune după, de parcă ți se șterge magic tot din memorie, de parcă nu lași în fiecare sicriu închis câte o bucățică din tine…o lacrimă, o amintire și un regret.

Asta mi se pare cea mai mare pedeapsă posibilă, să privești cum, rând pe rând, dintr-o masă plină de duminică, rămâi doar tu, pe un scaun șubred, privind în gol spre clinchetele paharelor și comentariile nesfârșite despre politică și vreme.

scriu

Cu foile albe de hârtie am două mari pasiuni: să le tai cu foarfeca, delectându-mă cu scârțâitul jovial al foii prinse între două lame ascuțite, sau să le umplu cu litere, eventual cuvinte, transformate în propoziții, fraze și povești. Asta îmi plăcea când eram mică – caietul era la putere. Acum, când am chef să scriu, deschid o pagina goală de Word. Își face treaba, de fapt, îmi fac eu treaba, pentru că setea de scris trebuie potolită.

Înainte, ce scriam pe hârtie ajungea la maxim 30 de persoane. Colegii de clasă & profa, care ascultau atunci când citeam tema…acum numărul crește și se triază nu prin obligație, ci prin dorință.

Mă rog, mă simt nostalgică, thus bătrână…și simt că nu mai am timp să fac lucrurile care odată îmi plăceau.

walls

Involuntar, inconstient sau voit…dar se intampla…problema e atunci cand le ridici si astepti cu speranta ca persoana aceea sa aiba buldozerul pregatit si vointa necesara. Mai bine zis…sa ii pese.

Dar lumea asta e prea nebuna si alearga dupa bani fara sa observe zidurile din jur. Iar cand se opreste si scruteaza orizontul in cautarea unor prieteni adevarati, isi da seama ca zidurile sunt prea groase si prea inalte ca sa mai zareasca ce se intampla in viata celuilalt. Bineinteles, nimeni nu ramane singur, sunt acei prieteni de conjunctura care stau alaturi de tine pentru a profita. Pentru a-ti spune ce bine arati cand nu e asa, pentru a te indemna sa faci lucruri ce-ti vor face rau.

Cel mai trist e ca o sa ne dam seama de importanta oamenilor de calitate din jur prea tarziu – fie cand suntem prea bolnavi sau prea batrani.

Wrecking ball

OK, OK…I’m coming back

Ceai verde cu menta si cu lapte, alaturi de 3 mini cioco doblo…asa imi incep eu povestea. Si dimineata la birou, scaldata de soare si de claxoanele masinilor de pe bulevardul Unirii. In stanga mea e un afis, lipit de mine chiar, pe care scrie “One small positive thought in the morning can change your whole day”. L-am pus acolo pentru ca anul asta a fost unul greu, intens si trist, chiar daca am realizat o gramada de lucruri. Pacat ca frumusetea lor a trebuit sa fie umbrita, dar cred ca asta e modul in care viata iti spune ca acel procent de 100% fericire ramane de-a pururi la stadiul de deziderat, cu iz de imposibil.

Abia astept sa treaca ultimele 2 luni din an, mai ales pentru ca stiu ca 2014 va fi un amalgam de emotii. Abia astept ca anul urmator sa am sansa doar sa construiesc. Timpule, nu-mi lasa riduri pe fata si nici in suflet!

http://www.youtube.com/watch?v=My2FRPA3Gf8

 

delicatese

Ma uitam la standul cu file de peste din hipermarket cand s-a apropiat de mine. Faceam in minte calcule dupa pretul file-ului de somon si cel de crap. Nici nu am inteles prea bine ce spunea si m-am dat la o parte, crezand ca vrea sa se uite si ea la vitrina. Dar mi-a zis, cu aceeasi voce plapanda, ca astea sunt delicatese pentru ea. Si ca dupa 40 de ani de munca, tot nu isi permite sa isi ia macar un macrou. Stii momentele alea in care iti dai seama cat de fericiti ar trebui sa fim cu ce avem si ca trebuie mereu sa comparam nu cu cei care au mai mult, ci cu cei care au mai putin? Da, ala a fost unul dintre momentele alea, chiar daca am vazut Filantropica. I-am inmanat inapoi doamnei de la raionul de peste somonul de 40 de lei si ne-am dus la cutia frigorifica. Macroul a costat putin peste 9 lei. A multumit timid, asa cum ma si abordase, iar eu m-am indepartat. Mi-era prea rusine.

lada cu amintiri

Mi-amintesc ca imi scria cineva odata pe mess “m-am indragostit de o tipa blonda, cu ochii negri”. L-am felicitat si l-am intrebat cine e norocoasa. Mi-a raspuns, dupa ezitari, ca eu. Am ramas putin uimita in fata calculatorului, m-am ridicat si m-am dus la oglinda. Mi-am aranjat firele razlete, gandindu-ma cand suvitele blonde m-am transformat cu totul. Nu, inca eram satena. Mi-am analizat apoi ochii. Da, ce-i drept, pentru orice necunoscatori si de la departare, pareau negri. Insa oricine ar vorbi fata in fata cu mine ar vedea ca sunt inselatori. Zambet strengar in coltul gurii. Dupa ce m-am asigurat ca inca sunt eu, m-am intors si am apasat incet tastatura. Textul incepea cu “imi pare rau…”

Nu mi-au placut niciodata fazele/frazele de agatat, atunci cand eram in club ma amuzam ingrozitor de fiecare tehnica. Singura care mi-a atras atentia a fost un biletel primit de la un tip prea timid sa vina la mine si in care imi spunea ca sunt “draguta foc”…sau ceva de genul. Dar in general m-au lasat rece replicile astea. Mereu mi-am dorit sa fiu tipa aia de care se indragostesc baietii dupa ore intregi de discutii filosofice, in care trecem de la politica la religie, de la Nietzsche (l-am scris bine?) la v-ati ascunselea, sau alte prostii copilaresti in care discutam si reinventam nimicul. In majoritatea cazurilor mi-a iesit din prima, ferice de mine. In restul…s-a creat o alta poveste de spus peste ani. Fiecare gest, fiecare expresie se arunca in lada cu amintiri. Asa se construieste un om…din trecut, din prezent si proiectiile acestora pentru viitor…

Marea defrisare

Ce se intampla, Doamne, in tara asta? Cat de mare e nesimtirea? Cat de departe merge lacomia? Cat de adanca poate fi nepasarea? Se fura, se fura si iarasi se fura. Lumea vede acest lucru, incearca sa spuna ceva, li se sparg toate geamurile cu pietre, sunt batuti si asa invata ca e mai bine sa taca. Si hotii fura in continuare linistiti. Autoritatile stiu, dar tac. Banii inchid destul de bine gurile. De la padurari, politie, primari, deputati, senatori, ministrii. Toata lumea fura, toata lumea tace. Si ne mai intrebam de ce ne ducem naibii…va invit sa vizionati acest material.

Nu mai are rost sa va mentionez tragedia bunurilor comune. Sau sa lansez un apel la lupta impotriva indiferentei. Nu am decat un profund dezgust pentru tot ceea ce se intampla in tara asta. Desi cred in oameni, cred in schimbare, in puterea de a face bine, uneori a fi don Quijote nu face altceva decat sa-ti zdrobeasca si mai repede viziunea asupra lumii. Intrebarea e…mai merita sa luptam?

oh well…

In viata sunt momente cand simti ca nu mai poti. Cand simti ca nu vrei decat sa stai in pat toata ziua fara sa faci nimic. Sa mananci inghetata eventual pentru ca ti-e prea lene sa iti incalzesti mancarea sau sa faci ceva. Sa iti pui un film sau un serial trist si sa plangi, nu neaparat pentru ca fazele sunt atat de triste, ci doar pentru ca e nevoie de un trigger ca sa te descarci. Sa nu raspunzi nimanui la telefon pentru ca oricine ar fi si orice ar avea de zis, stii ca te va enerva oricum. Urasc zilele astea. Le urasc pentru ca imi arata ca nu sunt destul de puternica, pentru ca ma afund intr-o melancolie tipatoare la cer si pentru ca imi da ragaz sa gandesc si sa analizez prea mult. Si cand analizez eu prea mult, s-a dus naibii totul…

Totusi, n-am mai avut demult momente din astea. Nu de alta, dar n-am timp. Asa ca mi-e dor de ele. Acum urasc zilele astea prea pline, in care n-am timp sa respir, in care simt ca nu mai pot, dar stiu ca nu se poate face nimic decat sa merg inainte. I hate growing up.

lucky…

Ai dreptate. Melodia asta chiar ma linisteste. Astept sa se termine totul, sa am timp sa fac un ingeras in zapada inainte sa dispara cu totul pe anul asta. Mi-e dor de un moment de relaxare, de liniste totala, de masline verzi si de un pahar cu martini alb. Mi-e dor sa ma trezesc la 12 si sa mai lenevesc in pat pana la 1…sa stau sa citesc o carte si sa incep sa visez pe marginea ei, sa ma transpun in pielea personajului si sa derulez in capul meu un film despre cum as fi facut eu lucrurile…sa imi permit sa adorm fara sa imi bantuie in minte programarile pe intreaga saptamana…sa nu ma doara ca dau banuti pe prostii pentru ca stiu ca trebuie sa ii salvez pentru lucruri de oameni mari…nu-mi place sa fiu om mare. Astept o renegociere de salariu si de conditii de munca mai bune de la viata, altfel demisionez.