gri

Îți dai seama că ai devenit adult când ești chemat să ajuți la înmormântări. Când eram mică, veneam doar să asist și să plâng în voie. Acum nu mai poți să plângi, pentru ca trebuie să umbli după acte, după preot, după cele necesare. Și acum îmi amintesc prima înmormântare – nu că aș putea să o uit vreodată. Eram îmbrăcată în cele mai oribile haine pe care mi le puteau găsi în casă – asta mi-am dat seama după ce o colegă de-a mea a venit îmbrăcată într-o rochiță frumoasă. Și eu tot ce mă puteam gândi de ce eu sunt îmbrăcată așa și nu s-au gândit să-mi dea și mie ceva mai acătării. Parcă o văd în fața ochilor, cu rochița aia gri. Și fraza stupidă…o să fie bine. Pe naiba, cum poți spune așa ceva, de parcă lucrurile devin vreodată bune după, de parcă ți se șterge magic tot din memorie, de parcă nu lași în fiecare sicriu închis câte o bucățică din tine…o lacrimă, o amintire și un regret.

Asta mi se pare cea mai mare pedeapsă posibilă, să privești cum, rând pe rând, dintr-o masă plină de duminică, rămâi doar tu, pe un scaun șubred, privind în gol spre clinchetele paharelor și comentariile nesfârșite despre politică și vreme.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: