regrete

Mai ţii minte când m-am urcat în tren de nebună, cu rucsacul în spate şi fără să ştiu dacă vrei să mă mai vezi? De fapt, ştiam, pentru mine nu exista NU în acel moment. Şi n-a existat, pentru că nu înţelegeam cuvântul, atunci când îl plasam în relaţia noastră. Ştiam că există alta, dar nu-mi păsa. Câteodată, când strângi foarte tare din ochi, nu mai există nimic în jur, decât ce vrei tu. Şi scuza mea era că nu aparţineai nimănui, în afară de mine.

De fapt, teoria şi practica le-am mai dezvoltat, fără să am o scuză plauzibilă în ochii mei, doar acel val, care nu m-a lăsat locului şi m-a aruncat dintr-o stâncă în alta. Dar mi-a plăcut. Nu ştiu ce a fost, adrenalina, pasiunea, obsesia, poezia, contopite într-un amalgam de trăiri, fără de care amintirile mele ar fi numai regrete. Iar omul îmbătrâneşte când începe să aibă regrete.