regrete

Mai ţii minte când m-am urcat în tren de nebună, cu rucsacul în spate şi fără să ştiu dacă vrei să mă mai vezi? De fapt, ştiam, pentru mine nu exista NU în acel moment. Şi n-a existat, pentru că nu înţelegeam cuvântul, atunci când îl plasam în relaţia noastră. Ştiam că există alta, dar nu-mi păsa. Câteodată, când strângi foarte tare din ochi, nu mai există nimic în jur, decât ce vrei tu. Şi scuza mea era că nu aparţineai nimănui, în afară de mine.

De fapt, teoria şi practica le-am mai dezvoltat, fără să am o scuză plauzibilă în ochii mei, doar acel val, care nu m-a lăsat locului şi m-a aruncat dintr-o stâncă în alta. Dar mi-a plăcut. Nu ştiu ce a fost, adrenalina, pasiunea, obsesia, poezia, contopite într-un amalgam de trăiri, fără de care amintirile mele ar fi numai regrete. Iar omul îmbătrâneşte când începe să aibă regrete.

gri

Îți dai seama că ai devenit adult când ești chemat să ajuți la înmormântări. Când eram mică, veneam doar să asist și să plâng în voie. Acum nu mai poți să plângi, pentru ca trebuie să umbli după acte, după preot, după cele necesare. Și acum îmi amintesc prima înmormântare – nu că aș putea să o uit vreodată. Eram îmbrăcată în cele mai oribile haine pe care mi le puteau găsi în casă – asta mi-am dat seama după ce o colegă de-a mea a venit îmbrăcată într-o rochiță frumoasă. Și eu tot ce mă puteam gândi de ce eu sunt îmbrăcată așa și nu s-au gândit să-mi dea și mie ceva mai acătării. Parcă o văd în fața ochilor, cu rochița aia gri. Și fraza stupidă…o să fie bine. Pe naiba, cum poți spune așa ceva, de parcă lucrurile devin vreodată bune după, de parcă ți se șterge magic tot din memorie, de parcă nu lași în fiecare sicriu închis câte o bucățică din tine…o lacrimă, o amintire și un regret.

Asta mi se pare cea mai mare pedeapsă posibilă, să privești cum, rând pe rând, dintr-o masă plină de duminică, rămâi doar tu, pe un scaun șubred, privind în gol spre clinchetele paharelor și comentariile nesfârșite despre politică și vreme.

scriu

Cu foile albe de hârtie am două mari pasiuni: să le tai cu foarfeca, delectându-mă cu scârțâitul jovial al foii prinse între două lame ascuțite, sau să le umplu cu litere, eventual cuvinte, transformate în propoziții, fraze și povești. Asta îmi plăcea când eram mică – caietul era la putere. Acum, când am chef să scriu, deschid o pagina goală de Word. Își face treaba, de fapt, îmi fac eu treaba, pentru că setea de scris trebuie potolită.

Înainte, ce scriam pe hârtie ajungea la maxim 30 de persoane. Colegii de clasă & profa, care ascultau atunci când citeam tema…acum numărul crește și se triază nu prin obligație, ci prin dorință.

Mă rog, mă simt nostalgică, thus bătrână…și simt că nu mai am timp să fac lucrurile care odată îmi plăceau.

anchor

Cel mai grav e sa te pierzi pe tine. Sa vrei sa te regasesti si sa nu poti. Sa-ti amintesti momentul ala in care erai mandru de persoana care ai devenit, de viata pe care ai ales-o, de principiile pe care le urmezi, de oamenii de care te-ai inconjurat. Sa te uiti putin in jurul tau si sa te intrebi…cum de am lasat sa se ajunga la asta? Unde eram eu in timp ce lucrurile se intamplau cu repeziciune in jurul meu?

In momentul ala in care te-ai oprit si ai vazut ca merry-go-round-ul devine o centrifuga, iar caleasca in care te-ai urcat la inceput s-a transformat in bostan, trage semnalul de alarma. Stiu ca e greu sa inchizi ochii atunci cand ai ametit de la atata invartit, dar fa-o. Gaseste-ti ancora aia care te va aduce inapoi. Gaseste-o. Trebuie. Viata e prea scurta.

walls

Involuntar, inconstient sau voit…dar se intampla…problema e atunci cand le ridici si astepti cu speranta ca persoana aceea sa aiba buldozerul pregatit si vointa necesara. Mai bine zis…sa ii pese.

Dar lumea asta e prea nebuna si alearga dupa bani fara sa observe zidurile din jur. Iar cand se opreste si scruteaza orizontul in cautarea unor prieteni adevarati, isi da seama ca zidurile sunt prea groase si prea inalte ca sa mai zareasca ce se intampla in viata celuilalt. Bineinteles, nimeni nu ramane singur, sunt acei prieteni de conjunctura care stau alaturi de tine pentru a profita. Pentru a-ti spune ce bine arati cand nu e asa, pentru a te indemna sa faci lucruri ce-ti vor face rau.

Cel mai trist e ca o sa ne dam seama de importanta oamenilor de calitate din jur prea tarziu – fie cand suntem prea bolnavi sau prea batrani.

Wrecking ball

OK, OK…I’m coming back

Ceai verde cu menta si cu lapte, alaturi de 3 mini cioco doblo…asa imi incep eu povestea. Si dimineata la birou, scaldata de soare si de claxoanele masinilor de pe bulevardul Unirii. In stanga mea e un afis, lipit de mine chiar, pe care scrie “One small positive thought in the morning can change your whole day”. L-am pus acolo pentru ca anul asta a fost unul greu, intens si trist, chiar daca am realizat o gramada de lucruri. Pacat ca frumusetea lor a trebuit sa fie umbrita, dar cred ca asta e modul in care viata iti spune ca acel procent de 100% fericire ramane de-a pururi la stadiul de deziderat, cu iz de imposibil.

Abia astept sa treaca ultimele 2 luni din an, mai ales pentru ca stiu ca 2014 va fi un amalgam de emotii. Abia astept ca anul urmator sa am sansa doar sa construiesc. Timpule, nu-mi lasa riduri pe fata si nici in suflet!

http://www.youtube.com/watch?v=My2FRPA3Gf8

 

fractiune de secunda

Am deschis apa, incercand sa ating cat mai putin posibil robinetul. Am iesit, aruncand un ochi inspre dus. Era comun, la fel ca si toaletele. Paseam incet, ascultand cum tocurile mele lasau in spate ecoul drumurilor batute. Holul era pustiu, mai lipsea sa tremure un bec si deja scriam un film de groaza, cu vreo doi zombi iesind din salonul pe langa care treceam. Usa am deschis-o cu cotul, tinand mainile in sus, de parca m-as fi pregatit pentru a intra intr-o operatie. Totul era trist, vechi si, pe alocuri, stricat. Ma durea sufletul. Ma rog, timpul imperfect nu e ales cum trebuie, l-as lasa la prezent. Nu stiam cum sa plec mai repede si, in acelasi timp, cum sa fac sa stau cat mai mult.

Simteam cum intreaga cladire inspira si expira nepasare, rautate, neputinta. Boala era oricum un sinonim.

Cu putin timp aflasem si de o gaura neagra in plamanul unei fete de 23 de ani. Mi s-a parut ironic sa ajung acasa sa citesc stirea cu britanicii speriati ca romanii o sa ii imbolnaveasca de TBC.  Viata insasi e o ironie pentru unii oameni.

Cred, totusi, ca viata mea nu e maine, nu se agata cu ultimele puteri de viitor. E astazi, in minutele, chiar secundele astea. Si dupa ce o sa termin de scris, o sa inchid ochii si o sa fiu fericita. Chiar daca dureaza fractiuni. Sunt singurele pentru care am o siguranta. Aer sa mai respir. Iubire sa mai simt.

ploaia

Mi-am pus ciorapii grosi in picioare si m-am cutremurat de frig, in timp ce ploaia lovea nervos geamurile de la balcon. A batut intai incet si, dupa ce a vazut ca nu vreau sa ies sa ma joc, s-a infuriat. Mi-a spus ca nu mai suntem prietene. I-am raspuns ca ultima rafala de vant mi-a smuls umbrela si ca voi ingheta sub picaturile reci. M-am ascuns sub patura, iar ea intr-un nor negru, de furtuna.

Ploaia n-a inteles de ce trebuia sa-mi fie cald, iar eu n-am inteles de ce trebuia sa ploua.

Tired of…

Intr-o zi, intr-o zi cand o sa ma simt puternica, atunci o sa spun tot. Ce m-a durut, ce n-am inteles, ce as fi vrut, ce nu s-a intamplat. Intr-o zi, atunci cand o sa fiu atat de fericita, incat o sa pot ierta.

optimism

DA, sunt optimistă.

Sursa foto