gri

Îți dai seama că ai devenit adult când ești chemat să ajuți la înmormântări. Când eram mică, veneam doar să asist și să plâng în voie. Acum nu mai poți să plângi, pentru ca trebuie să umbli după acte, după preot, după cele necesare. Și acum îmi amintesc prima înmormântare – nu că aș putea să o uit vreodată. Eram îmbrăcată în cele mai oribile haine pe care mi le puteau găsi în casă – asta mi-am dat seama după ce o colegă de-a mea a venit îmbrăcată într-o rochiță frumoasă. Și eu tot ce mă puteam gândi de ce eu sunt îmbrăcată așa și nu s-au gândit să-mi dea și mie ceva mai acătării. Parcă o văd în fața ochilor, cu rochița aia gri. Și fraza stupidă…o să fie bine. Pe naiba, cum poți spune așa ceva, de parcă lucrurile devin vreodată bune după, de parcă ți se șterge magic tot din memorie, de parcă nu lași în fiecare sicriu închis câte o bucățică din tine…o lacrimă, o amintire și un regret.

Asta mi se pare cea mai mare pedeapsă posibilă, să privești cum, rând pe rând, dintr-o masă plină de duminică, rămâi doar tu, pe un scaun șubred, privind în gol spre clinchetele paharelor și comentariile nesfârșite despre politică și vreme.

scriu

Cu foile albe de hârtie am două mari pasiuni: să le tai cu foarfeca, delectându-mă cu scârțâitul jovial al foii prinse între două lame ascuțite, sau să le umplu cu litere, eventual cuvinte, transformate în propoziții, fraze și povești. Asta îmi plăcea când eram mică – caietul era la putere. Acum, când am chef să scriu, deschid o pagina goală de Word. Își face treaba, de fapt, îmi fac eu treaba, pentru că setea de scris trebuie potolită.

Înainte, ce scriam pe hârtie ajungea la maxim 30 de persoane. Colegii de clasă & profa, care ascultau atunci când citeam tema…acum numărul crește și se triază nu prin obligație, ci prin dorință.

Mă rog, mă simt nostalgică, thus bătrână…și simt că nu mai am timp să fac lucrurile care odată îmi plăceau.