incubare

Pierdut în Bucureştiul prăfuit şi iritat de zgomotul ambulanţei, cititorul s-a refugiat într-o oază de linişte şi a deschis, impregnată pe foi subţiri, ca a unui ceaslov vechi, trăirea altcuiva, pentru a-şi hrăni propriul suflet. Un vampir acceptat şi încurajat de societate. S-a oprit curios asupra unor cuvinte înşirate agale…”te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Un fior i-a străbătut  şirea spinării şi i-a îngheţat preţ de o secundă răsuflarea. A ridicat privirea asupra străjerilor verzi, cu fruntea opintită în înaltul cerului, s-a cutremurat de imensitatea albastră, apoi a coborât-o, examinându-se pe sine. Mâinile erau impregante cu anii ce s-au scurs, picioarele duceau greutatea clipelor trăite. A închis ochii şi s-a privit în oglindă: câteva fire albe răzleţe, riduri fine în colţul ochilor, zâmbetele dese şi oferite din inimă făcuseră victime şi ele în colţul gurii. Fără să-şi dea seama, în el s-a sădit îndoiala propriei existenţe. A început să respire repede, trăgând adânc în piept de parcă tot aerul din lume nu i-ar fi ajuns să-şi potolească setea, ca şi cum ştia că cineva îl urmăreşte şi neputinţa îl ameninţă. S-a oprit brusc, ochii i s-au umplut de lacrimi, dar fără să îi scalde faţa, l-a cuprins încet disperarea, lumea dispăruse din jurul său, se afla singur pe lume, sortit şi el pieirii sau unei sorţi mult mai crude – singurătatea. Încet, încet, s-a calmat. S-a instalat nepăsarea. Nimic nu mai conta, putea totul să dispară şi el o dată cu acest tot. Ce mai contează ore, zile, ani, putea să dispară acum, în momentul acela, să se termine o dată. Apoi s-a enervat iarăşi, a ridicat pumnul la cer, a lovit cu piciorul un arbore, urându-l din tot sufletul pentru perenitatea lui, pentru puterea de a renaşte fără a muri, în comparaţie cu zilele din ce în ce mai şterse ale sale. S-a urât pe sine, pentru condiţia de om, pentru toate visele nerealizate, pentru toate speranţele în van, pentru tot ce ar fi putut face şi timpul l-ar fi sugrumat.  A început să fugă, crezând că poate fugi de sine, iar în fuga existenţială a uitat să privească lucrurile mărunte, oamenii din jur, a uitat să simtă, să trăiască.

Totul s-a petrecut în cateva minute, poate o oră, poate ani. Nu a fost decât o incubare a sentimentului de neputinţă în faţa trecerii timpului, în faţa nimicniciei umane în luptă cu universul, un conflict perpetuu între a fi şi a înceta să mai fi, un strigăt de luptă împotriva divinului. Un conflict personal, mascat de unul cu cerul, cu pământul, cu orice altă fiinţă, singurul care nu poate evaluat sau gestionat, între sine, eu şi supra-eu, bătălie în care primul îl învinge pe cel din urmă. Crescând încet în propria făptură, neliniştea şi nesiguranţa erodează precum termitele şi cea mai solidă fundaţie. Preţul plătit pentru raţiune şi sentimente este vremelnicia şi, ca o pedeapsă pentru păcat, constatarea ei.

Neputinta de acceptare a condiţiei umane distruge chiar viaţa a cărei existenţă era pusă sub semnul întrebării.  Nihil aeternum est. Nihil verum nisil mors.

Foto

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: