taraba cu vise

“Ar trebui sa fim ca si muntii…ei vorbesc cu inaltimile…au grija de adancuri…se lupta cu vantul…se topesc sub soare…se saruta cu luna…aduna lacrimile norilor…si niciodata nu se plang…”

Yasar Memedemin

O sa incep sa vand trairi imbuteliate. O sa-mi deschid o taraba in Piata Obor, o sa-mi instalez o masuta, pe ea o sa pun diferite sticlute si o sa strig in gura mare…iubireeeee! Viseeee! Doooor! asa cum strigau femeile de la tara atunci cand eram mica si mergeam pe la bunica mea…mureeee, mureee pentru dulceata! mergand din cartier in cartier. O sa se opreasca trecatorii, o sa se uite ciudat, iar apoi isi vor continua drumul de parca nici n-as fi existat acolo. Asa fac oamenii in ziua de astazi, nu stiu daca ati observat, se prefac ca ceilalti nici nu exista. Se prefac ca nu se fura tocmai in fata lor un portofel din geanta unei batranici, se prefac ca o gasca de baieti nu se ia de o fata pe strada….se prefac, se izoleaza in lumea lor mica si zgribulita, colorata in nuante de cenusiu si raman blocati acolo, cu foarfeca in mana pentru a-si taia panza de pe ochi. Nimeni nu alege sa o faca, toti iau foarfeca si taie in ceilalti. Si pe urma ne intrebam de unde suntem raniti.

Taraba mea e colorata. Special cu acuarele pastrate prin nu stiu ce sertar de cand eram prin clasele primare. Si impodobita cu zambete largi din plastilina. Se opreste la mine un baiat slabut, cu ochelari, se uita speriat in stanga si in dreapta, se apropie si spune cu un glas stins: “Vreau puterea de a merge mai departe”. Ii arat o sticluta cu o substanta incolora, care tremura din cand in cand. In ea am prins nebunia vantului. “Ia-o si vei fi liber.” Baiatul o ia in mana-i tremuranda si o priveste cu ochii mari. “Cat ma costa?” Plata se face prin mandat postal, dupa ce isi face efectul, in mod automat. Nici nu pleaca bine baiatul, caci se apropie o fata cu ochi albastri, mari, ma priveste cu tristete si imi spune “Vreau puterea sa pot ierta”. Ma uit printre sticlute si o zaresc pe cea potrivita. I se asorteaza cu ochii. Are in ea toate picaturile de ploaie de deasupra marii involburate. Din spatele ei rasare un tanar cu parul lung, prins in coada, tinand in spate o chitara. “Vreau sa pot visa”. Ii inmanez cea mai stralucitoare sticluta, plina cu praf de stele si raze de soare. Trebuie sa visezi si cu ochii inchisi, dar si cu ei deschisi. Deja se facuse coada, iar in scurt timp ramasesem fara sticlute. Ma pregateam sa strang, atunci cand se apropie de mine o fata cu parul saten, cu ochii caprui, cu doua alunite pe obrazul stang. “Vreau sa pot iubi”. Am ramas insa doar sticlute goale. Privirea ei trista ma impresureaza. Ma intorc, desfac nasturii bluzei, scot sticluta ce o am la piept si ii torn putin in una goala. Ma intorc si ii dau sticluta rosiatica, observand cum arde focul in privirea ei. Iar ea se uita de fapt la mine.

Se lasa noaptea. Imi strang incet taraba si ma indrept spre casa. Inainte sa ajung, opresc la magazin sa imi cumpar cereale. Deschid portofelul si din el se revarsa pe jos mii de zambete. Ma aplec sa le culeg si mana mea intalneste o alta mana. “Ce faci? Deja ti-am luat eu cereale. Hai acasa.”

: )

Advertisements
Tagged , , ,

2 thoughts on “taraba cu vise

  1. Cristi says:

    Comanda: Eu vreau o sticluta cu intelepciune 😛

    • lunabeteluna says:

      am zis trairi, nu calitati 😛 si oricum, eforturi am facut: unde e cartea aia pe care ti-am dat-o s-o citesti?:-w

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: