running through my veins

“Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim…”
Mircea Eliade

Stateam ieri in hamac, pe terasa la Open si ma leganam usor, cu gandul ca de obicei pe alte taramuri necunoscute unei lumi intregi. Muzica pornea agale dinauntru, se indrepta spre mine pe un portativ nevazut si lasa nota Sol sa-mi agate usor hamacul cu codita de la L, apoi adauga un A, se transforma in Si o data cu zambetul din coltul gurii si incheia in Mi. De ce in Mi? melodiile rareori se termina asa. Pentru ca de aici incepeam EU, scrijilind neglijent un Do in adierea unei nopti de vara. In leaganul molcom al hamacului, ca plimbarea sacra a mainilor pianistului pe un adagio in Sonata Lunii, scriam propriu-mi cantec invaluit intr-un giulgiu fin.
M-au trezit acorduri de chitara…cineva striga Te-am iubit, fraiere…dar tu stiai deja, nu-i asa? Am luat sticla de bere de pe jos – o pusesem aproape ca sa-mi fie la indemana. M-am ridicat, m-am scuturat de praful de stele si am reconstruit prezentul dupa formele si culorile ce le aveam la indemana. Era la fel, numai ca mai frumos prin ochii mei. Si as fi vrut sa vezi si tu prin ei.  Stiu, hai sa fugim in noapte!

…primum vivere…