Si asta face parte din ciclul de istorisiri care incepe cu “am spart castronu”.
Nu stiu cum. Nu stiu unde. Tot ce stiu e ca am plecat cu ea in poseta si cand am vrut sa o scot nu mai era. Asa ca o plimbare prin Cismigiu prin ploaie si o vizita de lectura la BCU s-au transformat intr-un lucru trist. A doua varianta era oricum. S-o fi suparat ca n-am scos-o sa vada si ea centrul Bucurestiului spalat de o ploaie marunta si am preferat sa ma plimb cu umbrela, facandu-i ciuda. Am pierdut-o la BCU, am pierdut-o pe strada cand mi-am scos manusile, nu stiu. Cert e ca am refuzat mereu sa admit – da, ai dreptate, sunt o neatenta si o aiurita. Ca atunci cand mi-am uitat manusile in maxitaxi. Dar alea mi le-am recuperat macar – pentru ca a avut cine sa fuga dupa masina. Poate ca daca nu dadeam asa multi bani pe ea nu-mi parea rau. Si daca nu-mi statea asa bine cu ea. Si daca nu mai era inca frig afara. Sper sa se incalzeasca in curand. Am revenit pe acelasi drum (dupa doua ore), cercetand cu ochii fiecare loc. Sau capul fiecarui boschetar mai bine zis. Si suspinam de fiecare data cand trecea pe langa mine cineva cu o bascutza dragutza pe cap.
N-am mai fost asa de suparata pe mine de cand am spart castronu’. Nici macar cand iau note mici la examene nu ma supar asa. Cred ca am probleme sa renunt la anumite lucruri ce imi apartin si care imi plac. De obicei pastrez o gramada de lucruri pe care le primesc – niciodata nu stie cand ai nevoie sa deschizi o portita spre trecut si sa sapi printre amintiri – asa cum mi s-a intamplat saptamana trecuta cand am descoperit un prieten vechi, si, rascolind prin sertare, am dat si peste amintirile de la el. Cred ca lectia predata azi e ca trebuie sa invat sa renunt la lucruri. Si la oameni. Oricat de mult mi-ar place, nu pot avea un lucru sau un om pentru totdeauna. Si ce pierd, pierdut ramane – there’s no turning back. Sau cea mai logica e: ai grija de lucrurile tale daca vrei sa le pastrezi! Nu mai fi asa aiurita! Adevarul e ca sunt. Poate doar Oty sa ma depaseasca, ca in rest…
Si azi o sa fiu toata ziua suparata…probabil si maine. Si de fiecare data cand imi va fi frig pentru ca umblu cu capul descoperit. Pe cat de tragic a fost pentru mine, pe atat de comic pentru restu. Si ziua mea e vara, n-o sa-mi ia nimeni caciulita. God damn it…
Lunabeteluna's Blog 
da….desi ma prapadesc de ras….nu pot sa nu suspin…eu in general …nu-mi dau seama knd imi pierd hainele…pentru ca nu tin atat de mult la ele( a nu se interpreta gresit)…dar nu pot sa nu remarc..legatura cu oamenii….e dureros…sa-i pierzi mai ales din vina ta…
da…e un post tragi-comic 😛 iar in legatura cu oamenii, de obicei ce am pierdut mai drag n-a fost vina mea…poate doar in cazurile in care am renuntat sa lupt pentru ca am considerat ca mai mult rau imi fac. trebuie sa incerc sa invat sa..let things/ people go…si sa nu traiesc in trecut – asta mai ales, sa nu ma agat de amintiri frumoase. deci urmatoarea bascutza va fi superba si mult mai frumoasa ca cea veche (care era de fapt noua, da nu mai conteaza)
Eu cel putin sigur fac parte din categoria celor care rad, si din cea a celor care te “stresam” cu “ai grija, fii atenta…”. Cu sau fara bascuta…esti cea mai tare :*
Vad ca ai aceeasi pasiune pentru scris. In legatura cu oamenii… chiar daca vrei tu sa renunti la ei, s-ar putea sa nu renunte ei la tine.
N-as vrea niciodata sa renunt la nimeni. Mai ales oamenii care imi sunt dragi 🙂 Chiar daca ma ranesc sau ma uita, intotdeauna o sa incerc sa las loc de buna ziua.