“Am iubit drama in piatra ca sa o simt apoi in carne”

Cat de rece era piatra si cat de nepasatoare ma uitam la ea, si cat de fierbinte era durerea din trupul meu, mai amara decat lama unui cutit infipt in mine, mai amara decat o cadere in gol de la zeci de metri si izbirea izbavitoare de pamantul primitor. Incercam sa inchid ochii, sa ma visez departe si nu reuseam sa plec din acea lume chiar daca fiecare celula, fiecare nerv din fiinta mea urla, tipa, se zbatea si-mi cerea eliberarea de parca eu as fi fost tortionarul, eu as fi fost calaul care strangea in pumnul sau arma ce urma sa scrie epilogul. Poate ca, inconstient, imi recunoasteam vina. La urma urmei, suntem ce alegem. Daca alegem sa ne inchidem intr-un cub de sticla, ceilalti nu ne pot atinge. Si, totusi, cineva a aruncat o piatra in cubul meu. Ca si cum a vazut o papusa frumoasa – pot papusile sa fie si urate ? – pe un raft intr-un magazin, ambalata intr-o cutie, cu o funda pompoasa, printre mii de alte papusi, si a decis ca o vrea. Dar piatra aceea, care desi m-a eliberat, lasandu-ma sa respir, oferindu-mi libertate si purtandu-ma intr-o lume total necunoscuta mie, a facut mii de cioburi care m-au zgariat si m-au taiat in cadere. Si pe moment nu am realizat, eram ca omul din pestere lui Platon ce cunostea pentru prima data lumina soarelui si care, pentru prima data, tragea aer in piept, inspira viata si expira trecutul. Dar curiozitatea omului nu poate fi oprita, iar cunoasterea ca motor al evolutiei este incontestabila in valoarea ei pentru accederea spre un alt Om. Si inevitabilul s-a produs. Am vrut sa parasesc perimetrul cubului, chiar daca imi sangerau picioarele calcand pe cioburi. Setea de viata ce se deschidea in fata fiintei mele era un impuls prea mare pentru a fi oprit. Iar viciul de a cere si mai mult de la o lume ce nu era pregatita sa ofere tot ma bantuia, ca un vierme pe sub piele ce manca din carne vie. Oricat as fi vrut, nu ma puteam opri. Sentimentul acela nou ma facea sa tresar de fiecare data si, ca orice vietuitoare inconstienta, dusa la taiere, veneam cu bucurie dupa fiecare farama aruncata in urma celui care decisese sa ma ia de pe drumul pe care rataceam.

… nu pot sa-i gasesc o incheiere …  probabil pt ca vreau sa ignor sfarsitul 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: