Lunabeteluna's Blog

joc.joaca

28 May 2011 Leave a Comment

by lunabeteluna in feelings

“Si filozofia mea s-ar reduce la o singura dogma: joacă-te! jocul singur păstrează instinctul realităţii, trăieşte şi se mişcă în realitate. Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt ţesute în şi din închipuiri.”

Mircea Eliade, “Isabel şi apele diavolului”

Trei copii, trecuti de 20 de ani, au facut ochii mari la vederea magazinului plin cu jucarii. Cate culori, cate modele, cate sunete, cata voie buna, cata distractie. Am incercat fiecare jucarie la rand. Am fi desfacut toate cutiile pentru a le incerca pe toate, daca am fi putut. Am fi vrut sa ne luam fiecare cate una…dar ne-am amintit ca banii nostri se duc pe lucruri de oameni mari acum si ne-am intristat putin. Am plecat spunand ca le vom lua pe toate copiilor nostri si ne vom juca cu ei. Sper sa avem atunci timpul sa facem asta. Pana atunci, nu incetam sa ne jucam…

Lucian Blaga – Trei Feţe

Copilul râde:
“Întelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Tânarul cânta:
“Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”
Batrânul tace:
“Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!”

why don’t you love me

24 May 2011 Leave a Comment

by lunabeteluna in feelings

Imi amintesc cu drag cand profa noastra de engleza din liceu ne povestea amintiri din viata ei, povesti din tinerete si mereu se sfarsea cu sfaturi importante pentru noi, un grup de tinere adolescente care se pregateau pentru marea lupta cu Viata. Unul dintre ele era “sa nu intrebi niciodata un baiat de ce nu te mai iubeste”. Trebuie sa recunosc, prima data in viata cand m-am lovit de un astfel de caz am uitat de orice vorbe intelepte si am intrebat, avand nevoie de explicatii pentru a-mi intregi tabloul de suferinta. Raspunsul a fost simplu…”nu stiu, pur si simplu nu te mai iubesc”. Atunci nu am putut intelege, mi se parea inadmisibil sa nu poti oferi o explicatie logica. Apoi, incetul cu incetul, am invatat pe propria-mi piele ca verbul a iubi nu ne apartine noua, nu-l putem conjuga la  persoana si timpul pe care il vrem, atunci cand vrem, ci inima isi face de cap intr-un mod incredibil, cu greseli gramaticale pe care creierul nu le poate concepe, cu fraze incurcate si lasand intotdeauna trei puncte la sfarsitul fiecareia. Nu poti intreba pe cineva de ce nu te mai iubeste, pentru ca probabil nici el/ea nu poate intelege de ce acest lucru se intampla – ar fi atat de usor sa alegem o persoana si sa o iubim tot restul vietii, dar nu toti au norocul asta. Nu e vina nimanui, nimeni nu poate controla inima si probabil viata ar fi plictisitoare daca am face-o. Trebuie sa invatam sa lasam oamenii din viata noastra sa plece, chiar daca nu vrem…asa ne putem gasi propria fericire. De fapt, inima e atat de sucita incat s-ar putea intoarce din drum – nu putem stii niciodata daca ne agatam prea tare de ea lasand-o fara aer.

Foto

all work and no play makes Jack a dull boy

18 May 2011 Leave a Comment

by lunabeteluna in feelings

Cred ca e foarte greu sa gasesti sa faci ceva in viata (la servici ma refer) care sa-ti si placa, fara a lua la socoteala mediul ambiant, colegii, seful, salariul, orele de lucru si multe altele. Desi lucrez din anul 1 de facultate si am schimbat cateva joburi, nu pot sa zic ca am lucrat  intotdeauna ceva care sa ma atraga, sa ma duc cu placere la munca pentru ca  am ocazia sa invat ceva nou, pentru ca pot eu sa-mi pun amprenta pe ceva sau ca pot face o schimbare. Singurele dati in care chiar am lucrat cu placere au fost pentru proiecte distincte de job, care din pacate erau imposibil sa devina ceva permanent, gen “Educatia ne zambeste tuturor!”, sau cel mai recent, cu Eurovisionul. Intr-o discutie cu niste prieteni am realizat ca pentru ei conteaza mai mult banii pe care ii castiga, chiar daca atmosfera de la servici nu e cea mai favorabila, chiar daca nu-ti place ceea ce faci, important e sa castigi cat mai bine. Se pare ca totul se reduce la bani…ceea ce e de-a dreptul trist. Consider ca e mai bine sa lucrezi intr-un mediu in care sa te simti bine, sa faci ceva ce-ti place – la ce ne foloseste o viata in care suntem non-stop obositi si nesatisfacuti, dar avem bani sa ne permitem medicamentele care ne vindeca de rezultatele negative ale unui serviciu stresant. Dar asa sunt oamenii, cu cat ai bani mai multi, cu atat vrei si mai multi. As intelege pe cei care nu isi gasesc pur si simplu in alta parte si sunt nevoiti sa se intretina, acesta fiind motivul pentru care accepta un altfel de job. Dar cei care isi permit sa plece dintr-un loc in altul in cautarea jobului perfect nu au nicio scuza, prin urmare nu au dreptul sa se planga. Cred ca a face ceva care iti place si in care crezi e esential pentru fericirea oricui…la urma urmei, cea mai mare parte din viata ne-o petrecem lucrand…si cum zicea cineva…o viata avem, nu? Stiu ca e rar ca acest lucru sa se intample, dar cunosc persoane din astea care demonstreaza ca totul e posibil…asa ca suntem datori noua sa incercam.

Foto

addicted

12 May 2011 Leave a Comment

by lunabeteluna in feelings

Fiecare etapa in viata inseamna, mai mult sau mai putin, dependenta de oameni construita in jurul unor nevoi. Cand suntem mici, avem nevoie de parintii nostri, de adulti in general, pentru a putea supravietui, pentru a putea invata sa ne descurcam singuri, pentru a nu inghiti toate jucariile mici si pentru a putea adormi in siguranta in bratele cuiva. Incet, incet ne castigam independenta si vrem sa fugim cat mai departe de cuibul parintesc pentru a ne-o putea afirma cu tarie si a alerga dintr-un colt in altul al orasului numit Libertate. Dar, undeva pe la Foisorul de Foc, ne oprim mirati. Nu mai putem sa alergam, simtim ca ne lipseste ceva. E persoana intalnita cu o statie mai devreme, in fata la Hasdeu si parca un lant invizibil ne leaga de ea. Ne intoarcem, o luam de mana si alergam mai departe impreuna. Cand o pierdem, o cautam dezorientati si speriati, cand pleaca de langa noi la fel, cand simtim ca lantul se rupe putin cate putin il peticim cat de mult putem, doar-doar sa nu se rupa si sa ramanem fara companion in jungla. Timpul trece peste noi si imbatranim, avem nevoie de oameni ca sa ne ajute, nu mai vedem bine, nu mai auzim bine, ne miscam greu…intreaga noastra viata e o dependenta de ceilalti sau a altora de noi.

Cateodata se intampla sa confundam dependenta cu iubirea, siguranta cu fericirea…e bine sa invatam sa facem diferenta dintre cele doua, daca nu vrem ca lantul sa ne sugrume…

lookin’ out the window…

09 May 2011 1 Comment

by lunabeteluna in feelings

Din categoria rau cu rau, dar mai rau fara rau.

Imi place la noul birou ca pot sa privesc pe geam. Am o vedere frumoasa, comparativ cu blocul pe care il zaream in fiecare zi in partea cealalta, cu steagul Romaniei fluturand neobosit la etajul trei. Aici vad o colectie cocheta de vile cu acoperisul rosu, cateva blocuri in departare si cerul imens si albastru. Daca ma ridic si ma duc langa geam pot vedea chiar si cum merg constructiile la fostul Lia Manoliu. Sunt curioasa daca il termina la termen. Ma indoiesc. Macar aici e frumos si cand ploua, as vrea sa vad si tunete si fulgere si un curcubeu…s-ar vedea superb de aici de sus. N-as vrea sa vad insa cat de tare o sa arda soarele vara…de pe la 11 pana la 5 o sa fie criminal.

Imi place sa scriu si sa ma uit pe geam. Ma inspira. Acum inteleg toti artistii care isi iau studiori ascunse la ultimul etaj prin diferite colturi ale Parisului, cu vedere in departare sau la opere de arta, care isi aduna acolo toate gandurile si dorintele si trag visatori cu pensula pe un sevalet. La vara mi-am luat si eu studio cochet, la cinci minute de Louvre, poate cine stie, am noroc si o sa scriu un roman intreg. Sau poate o sa-l traiesc. Si pe urma o sa-l scriu. Inca nu m-am decis. Pana acum ma multumesc cu un birou ascuns – pana acum era usa deschisa si mai zaream tipenie de om, dar a venit o doamna sa mai inchida putin usa ca ii batea lumina in monitor. Cum, nu inteleg, incerc sa studiez acum legile fizicii, capitolul optica si imbinata cu putina geometrie…deci din geamul meu se reflecta in usa de termopan care la randul ei se lovea de ochelarii celui din dreapta ei si ajungea la ea. Nu, lasa, mai bine ca a inchis usa, acum pot sa visez in continuare cu ochii hoinarind de pe acoperis pe acoperis.